„Liturghia e cea mai mare forţă de menţinere a unităţii de credinţă şi etnice a neamului nostru”.
Preot prof. Dumitru Stăniloaie
Cine nu înțelege sensul profund al citatului de mai sus trebuie să studieze mai mult istoria acestui neam din care facem parte, să conștientizeze locul și rolul bisericii ortodoxe române în momentele cruciale ale devenirii noastre ca popor.
”Eu sunt Alfa și Omega!”, spune Dumnezeu. Așadar să înţelegem că începutul, dar şi sfârşitul nostru (oricât am fugi de el!), îl reprezintă El, Creatorul.
Strămoşii noştri, dacii, în religia lor păgână, îşi venerau zeii lor şi nu făceau nici un pas important până nu îi “consultau” pe aceştia.
Creştinismul a produs o adevărată revoluţie în gândirea şi credinţa lor religioasă, iar dacii au beneficiat de un mare privilegiu: au fost creștinați de însuși Sfântul Andrei, cel dintâi chemat la apostolat de Iisus, care a venit aici să arate străbunilor „Calea, Adevărul și Viața”.
Creştinarea nu a fost un proces uşor, ci lung şi plin de jertfe şi martirizări. Calendarele creştine nu pot să cuprindă numele tuturor martirilor ci numai o parte a lor. Pornind din primele secole, de la Sfântul Apostol Andrei, răstihnit pe o cruce în formă de X, sfinţii martiri de la Niculiţel, Sfântul Sava, înecat de goţi în apa Buzăului, apoi, mai târziu, Sfntul ierarh Teodosie de la mănăstirea Brazi, Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, cu ginerele și sfetnicul său, Ianache Vornicul, precum şi mulţi alţii, ne creează dimensiunea prigoanei anticreştine asupra înaintașilor noștri.
Istoria consemnează, la loc de cinste, rolul misionar şi cultural al bisericii. Din vechime cei care ştiau carte erau preoţii, iar acest lucru era considerat un dar de esenţă divină. Chiar vechea scriere era numită de greci “hieroglifică”, adică “sfântă”. Aşa se explică faptul că primele tiparniţe au funcţionat nu în cancelariile domneşti, ci pe lângă biserici sau mănăstiri, iar cei ce le manevrau erau slujitori ai acestora: călugărul Macarie, diaconul Coresi, mitropolitul Varlaam, etc., iar primele cărţi tipărite au fost Biblii şi Evangheliare.
Oare ignoranţa sau mândria îi determina pe marii voievozi să ctitorească atâtea şi atâtea biserici? Desigur că nu, ci credinţa lor în Dumnezeu. Marele voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt nu pornea la nici o luptă până nu se sfătuia cu duhovnicul său, Daniil Sihastrul, canonizat de Înaltul Sinod ca sfânt, luând binecuvântarea acestuia. După război ctitorea câte o biserică drept mulţumire pentru izbândă, iar atunci când aceasta nu era deplină, ridica alta drept mulţumire că a rămas în viaţă să conducă, mai departe, neamul românesc. După fiecare bătălie el postea 40 de zile, ridicând slavă lui Dumnezeu.
Ardealul, aflat sub stăpânirea maghiară și persecuția religioasă papală dar și imperială, are înscriși pe frontispiciul bisericii ortodoxe nume de numeroși martiri, de la simpli țărani, la preoți (Visarion Sarai, Oprea Miclăuș, Moise din Sibiel, Sofronie din Cioara), care au suferit persecuții, au pătimit torturi în cea mai cruntă închisoare habsburgică din Kufstein-Tirol și moartea pentru credința lor ortodoxă, pe care o țineau și o apărau cu dârzenie în fața dictaturii papale și imperiale de impunere a unirii cu Roma. Mitropolitul Andrei Șaguna, canonizat ca sfânt, a avut un mare rol în menținerea ortodoxiei în aceasta zonă a țării. Religia ortodoxă din Transilvania nu era recunoscută în rândul religiilor “recepte”, considerată ca pericol, pentru că acolo, la biserică, se adunau românii obidiţi, în zi de sărbătoare, uniţi “în cuget şi simţiri”, acolo puteau să gândească şi să vorbească, liberi, româneşte. Şi asta nu era deloc pe placul celor care aplicau în practica de dominaţie a popoarelor principiul „divide et impera”. În sânul bisericii românii oprimați din teritoriile aflate sub dominația străină (Ardeal, Bucovina, Basarabia) și-au găsit alinarea întotdeauna. Și, dacă suntem mai atenți, observăm același fenomen și în zilele noastre, întâlnit în sânul diasporei românești. Peste 5 milioane de români aflați în străinătate își alină dorul de familie și țară în sânul bisericilor ortodoxe din diferite țări. Mulți dintre ei parcurg, în zi de sărbătoare, sute de kilometri pâna la proxima biserică ortodoxă românească pentru a participa la Sfânta Liturghie, a se întâlni cu prietenii, finalizând cu o agapă frățească, întărindu-se duhovnicește până la întrevederea următoare.
Cuvintele preotului profesor Dumitru Stăniloae – cel mai mare profesor român de teologie din toate timpurile – referitoare la rolul istoric al bisericii, sunt concludente:
„Liturghia a menţinut nu numai unitatea etnică şi religioasă a poporului român într-un anumit timp, ci unitatea celor de azi cu moşii şi strămoşii lor, unitatea neamului de-a lungul istoriei. În Liturghie toţi cântă în comun aceleaşi rugăciuni, aduc laudă aceluiaşi Hristos. Întâlnindu-ne cu acelaşi Hristos ne întâlnim în El cu moşii şi strămoşii noştri”.[1]
Din atâtea motive temeinice existenţa bisericii creştine este indisolubil legată de existenţa poporului român din primele secole ale erei lui Hristos şi până astăzi.
Primele şcoli au funcţionat pe lângă biserici. Şcoala din Şindrilari înfiinţată în 1884, funcţiona într-o chilie a bisericii. De asemenea, şcoala de la Reghiu, înfiinţată în 1907, tot lângă biserică s-a construit. Care era rostul acestei vecinătăţi? Simplu! Preotul era “păstorul” adulţilor şi nu putea sta departe de copii. Religia era obiect de studiu la loc de cinste, iar morala creştină a constituit fundamentul legilor care s-au dat de-a lungul tuturor timpurilor. Preoţii au fost, de multe ori, și învățatori la școlile din vecinătare (preotul Gheorghe Gherasim de la biserica Reghiu cu preoteasa Eleonora și fiica Ana), fiind și factori activi, alături de autorităţile locale, în toate evenimentele vremurilor care s-au scurs, diversele documente citate în această lucrare purtând şi semnătura acestora.
În timpul prigoanei comuniste, mai ales în primii săi ani, numeroşi preoţi şi călugări au fost aruncaţi în temniţă. Părintele Cleopa de la mănăstirea Sihăstria, a stat mulţi ani ascuns prin codri, fiind urmărit de securitate. Toți marii duhovnici ai românilor din perioada 1948 – 1960 și după, încă vreo câțiva ani, au suferit prigoana comunistă în crunte condiții de detenție, „acuzați de legionarism” (de fapt de sfânta credință ortodoxă): Iustin Pârvu, Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Nicolae Calciu – Dumitreasa, Nicolae Steinhardt și mulți alții. Nici o jertfă nu a întors pe români de la calea deschisă de Naşterea, Minunile, Evanghelia şi Pătimirile lui Iisus.
După revoluţia din decembrie 1989, sub presiunea opiniei publice, religia a fost introdusă ca obiect de studiu obligatoriu în școală. Pe parcurs școala a cedat din terenul religiei, aceasta devenind opțională la liceu.
Locuitorii din vechime ai acestor meleaguri au avut, ca pe întregul areal românesc, o continuă viață religioasă. Indiferent de încercarile unor neaveniți pe aceste meleaguri, de a le dezrădăcina credința lor strămoșească, aceștia nu au renunțat la ea, din contră, s-au întărit și mai mult. O dovedesc nu numai documentele scrise, ci și descoperilile arheologice, dintre care un loc impotant îl ocupă relicvele cimitirului medieval din comuna noastră. Despre acest cimitir se vor da mai multe amănunte în continuare.
Marea schismă din 1054 a produs ruperea bisericii creștine în două: biserica de Apus (catolică), condusă de Papă, cu sediul la Roma și cea de Răsărit (ortodoxă), condusă de Patriarhul de la Constantinopol. Schisma s-a produs datorită pretenției papei de a fi singurul cap al bisericii creștine, având argument existența mormântului Sf. Petru la Roma și interpretarea eronată a cuvintelor lui Iisus, rostite la mărturisirea de credință a acestuia. Iisus a întrebat pe apostoli:
„ – Cine, zic oamenii, că sunt Eu, fiul Omului?
– Unii zic că esti Ioan Botezatorul, alții Ilie, altii Ieremia sau unul dintre prooroci!
– Dar voi?
– Tu ești Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu Celui viu! a răspuns Simon – Petru
– Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carne și sânge (ființă umană n.n.) ți-au descoperit ție lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri. Eu îți spun: tu ești Petru (piatră – „chefa”) și pe aceasta voi zidi biserica mea!” De atunci ucenicului Simon i s-a spus: Petru (Chefa). Iisus se referea la mărturisirea de credință făcută de Simon-Petru, care va deveni „piatra” de temelie a bisericii creștine : Iisus – Fiul Lui Dumnezeu Celui viu!
Pornind de la declarația aceasta, Papa a avut pretenția „primatului papal”, considerându-se urmașul direct al Sf. Petru și cel mai mare între toți slujitorii Domnului. Papa nu lua în considerație nici cele spuse de Iisus, când ucenicii săi se contraziceau în problema care dintre ei este mai important: „Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; și oricine va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie slujitor” ! Așadar Iisus le stabilea ucenicilor săi vechiul dicton, întâlnit și la romani: „primus inter pares”, adică „primul dintre egali”. Între cele două biserici vor apărea pe parcurs, diferențe atât privind aspecte religioase cât și laice. Biserica catolică nu va înceta niciodată să încerce subordonarea bisericii ortodoxe. Catolicizarea a devenit politică de stat pentru Vatican (Statul Papal) nu numai în Apus, unde era dominantă, dar și spre Răsarit.
Cimitirul medieval din satul Șindrilari
Acest cimitir este așezat pe un platou frumos din satul Șindrilari, la poalele dealului Bărboi, pe partea dreapta a râului Milcov, în punctul cunoscut în popor „La comoară”. S-a menținut în memoria colectivă, transmisă pe cale orală, din generație în generație, localizarea existenței acestuia, iar importanța sa a suscitat diverse discuții în rândul istoricilor și arheologilor, rămânând, și azi, unele zone de interes neacoperite în întregime.
Strămoșii noștri ascultau de ierarhii lor, episcopii, care, după marea schismă a bisericii crestine, vor fi subordonați bisericii de Răsarit numită biserica crestin-ortodoxă, adică păstratoare, întocmai, a Învățaturilor lui Iisus. Românii ortodocși din interiorul Arcului Carpatic, aflați sub stapânirea maghiară, vor rezista cu greu atât persecuției sociale, dar, mai ales, celei religioase. Multi au plătit cu sângele, îngroșând rândul sfinților din calendarul nostru, alții se vor refugia peste crestele munților, în celelalte provincii românești, ajungând și în vechea Vrance, inclusiv în zona noastră. Numele de Ungureanu sugerează nu apartenența la națiunea maghiară, ci refugiat din „Țara Ungurească’ (Ardealul).
Atașându-și pe însuși regele Ungariei, Bela al IV-lea, ca ajutor, papa Grigorie al XI-lea, accentuează presiunea de catolicizare spre exteriorul Curburii Carpatice. Aici, printre localnici, nălăvăiseră și se localizaseră cumanii, pe o întindere destul de mare.
Cumanii erau o populație migratoare de origine turcică, venită dinspre Asia. Stabiliți între Nipru și Don la începutul secolului al XIII-lea, unde formaseră „Cumania Albă” vor fi înfrânți de mongoli (tătari) în lupta de la Kalka, în 1223 și împinși mai departe spre apus, între Nipru și Dunăre, inclusiv în zona sud-est a țării noastre, formând aici „Cumania Neagră”. Unii erau pașnici, trăind printre localnici, fiind asimilați de cei din urmă. Alții, amenințați de tătari din spate, vor trece munții, sub protecția regelui maghiar, cu condiția creștinării (catolicizarii) lor. După primirea botezului catolic nu li se va permite stabilirea în Transilvania și se vor reîntoarce de unde au plecat (exteriorul curburii carpatice).
„Ideea convertirii cumanilor se înfiripase încă de la Dominic (1170-1221), ilustrul fondator al ordinului care îi va purta numele… Diriguitorii Bisericii catolice conştientizaseră însemnătatea evanghelizării cumanilor, care ar fi determinat o foarte amplă extensie a sa spre răsărit, castilianul Dominic devenind un important exponent al acestei viziuni”[2]. Acesta moare înainte de a-și îndeplini visul de creștinare a cumanilor. Urmașii lui Dominic vor continua acțiunea de prozelitism religios concomitent cu cea a teutonilor de dominație militară, ocupând chiar porțiuni din teritoriul de la est și sud est de Carpați. Așa se explică existența de comunităti catolice compacte în aceste zone ale Moldovei subcarpatice.
„ În anul 1211 regele maghiar Andrei al II-lea coloniza în „Țara Bârsei” pe cavalerii teutoni… suveranul maghiar confirma într-un act oficial că aşezarea ordinului se făcuse din
raţiunea de a apăra hotarele statului” [3]. În număr nu prea mare și într-o perioadă scurtă de 15 ani, teutonii nu au reușit catolicizarea cumanilor. De altfel, misiunea principală a cavalerilor teutoni era mai mult militară, iar indisciplina a dus la alungarea lor în anul 1225. Convertirea cumanilor la catolicism s-a făcut prin acceptarea religiei în schimbul protecției lor.
Prima încercare de creștinare a cumanilor pe care o fac dominicanii, prin Teodoric, eșuează. După alte descinderi ale reprezentanților papei și regelui maghiar în rândul cumanilor rezultatele încep să apară.
„Munca acestora a durat câțiva ani, în curgerea cărora dominicanii au reușit să dispună tot mai mult inimile păgânilor pentru primirea creștinismului, așa că, după putini ani, se putură bucura de întoarcerea la creștinism a doi prinți și a unui număr mare de femei și bărbați”[4]. Aceștia erau creștinați de episcopul Strigoniului, Robert, care apoi, îl va numi episcop aici pe dominicanul Teodoric, după aprobarea dată de papă.
„În anul 1227 fiul hanului l-a anunțat pe episcopul maghiar de intenţia tatălui său de a veni „dincolo de păduri” (ultra sylvas), adică în Transilvania, împreună cu 2000 de bărbaţi pentru a primi botezul din partea primatului bisericii din Regatul ungar. Aceste planuri au fost concretizate curând în Transilvania de arhiepiscop, secondat de episcopii Bartholomeu de Pécs, Wilhelm de Veszprém şi Wilhelm de Transilvania, care ar fi botezat peste 15 000 de cumani, sub comanda hanului Bortz (Borș)”.[5] Deși cifra este exagerată și pentru autorul cuvintelor de mai sus, totuși s-a creat, astfel, posibilitatea ca la exteriorul Curburii Carpaților să se înființeze un episcopat al cumanilor, sub autoritatea episcopului Teodoric, atestat la 21 martie 1227[6].
„Din punct vedere politic, teritoriul Episcopiei cumanilor a fost integrat de jure Regatului ungar, care anterior îşi afişase suzeranitatea şi asupra regiunilor concedate cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei, lărgite de aceştia şi dincolo de culmile Carpaţilor. Faptul că teritoriul diocezei era considerat parte componentă a statului arpadian reiese limpede din scrisoarea papei către Bela din 14 noiembrie 1234, în care Grigore IX îl apostrofa pe prinţul moştenitor pentru că accepta ca în regatul său „schismaticii” români să se manifeste cu aplomb şi să ignore autoritatea episcopului Theodoric”.[7]
Problema cea mai dificilă pentru toți cercetătorii este localizarea, cu exactitate a centrului de autoritate a episcopatul cumanilor. Există supoziții că ar fi putut să fi existat la Odobești, pe locul căruia va fi cetatea Crăciuna, sau la Mera, unde se va ctitori mănăstirea în secolul al XVII-lea, dar și la Reghiu.
Sondajul efectuat în 1975 de către arheologul Lucian Chiţescu de la Muzeul de Istorie a României, în colaborare cu delegatul Muzeului de istorie din Focşani, Gheorghe Constantinescu, în comuna noastră, a scos la iveală un un cimitir medieval, pe raza parohiei Reghiu, a cărui vechime a fost aproximată, la prima vedere, anteriorsecolul al XV-lea.
În anul 1988 am stat, personal, de vorbă cu muzeograful Gh. Constantinescu, oferindu-mi informații verbale despre relicvele istorice descoperite pe teritorilu comunei noastre, datând din perioada veche (ciocan de piatră descoperit în cătunul Scoruș, din epoca bronzului, fragmente ceramice din epoca fierului) dar și din perioadă medievală, precum cimitirul din Șindrilari, situat la poalele dealului Baraboi. Muzeograful vrâncean memorase exact data descoperirii acestui cimitir, 22 martie 1975, care luase parte direct la săpături, alături de arheologul bucureștean Lucian Chițescu. În urma cercetărilor efectuate s-au descoperit oseminte, diferiți bolovani de râu ca semne de morminte, dar și o lespede funerară trapezoidală, încrustată cu o frumoasă cruce de Malta.
De menționat că Gheorghe Constantinescu solicitase specialiști de la București pentru a efectua, împreună, aceste cercetări arheologice, întrcât poseda informații că în această zonă se mai încercase, încă din 1929, asemenea acțiune. El ținea un „Caiet de șantier”, în care își nota toate localitățile în care activase în calitate de muzeograf, precum și rezultatele, începând din anul 1950 și pănă la ieșirea sa la pensie. Înaintat în vârstă, preda acest caiet valoros Muzeului de Istorie Vrancea, cu nr. de inventar 36306, la 3 ianuarie 1995. La pagina 59 se află singura mențiune despre Șindrilari.
Astfel, Pretura Plășii Odobești, fiind înștiințată „despre rămășițele de piatră dintr-o veche așezare, aflată în pământ, între satele Șindrilari și Vulcăneasa, pe malul drept al Milcovului, pe care pretura le consideră a fi reședința din așezările cumanilor, ce au avut episcopie pe malul Milcovului”,[8] aprobă cercetarea, dar raportul cercetării infirmă presupunerea. Acest demers este consemnat în Raportul Preturii Plășii Milcovului (Odobești) cu nr 1461 din 30 august 1929 (extras din Arhivele Statului, nr. 14, cota 21/1929).
Pornind de la acest document din 1929, Gheorghe Constantinescu reia cercetarea în zonă în 1975, așa cum s-a menționat anterior, cea mai importantă descoperire de atunci fiind lespedea funerară, pe care a dus-o la muzeul din Focșani, expunând-o în lapidariul acestuia. În caietul său, la pag. 59, Gh. Constantinescu, după raportul din 1929, prin care se menționa că nu a fost confirmată presupunerea existenței episcopatului cuman la Șindrilari, adaugă o concluzie la care ajunsese, probabil, împreună cu arheologul Lucian Chițescu în 1975: „N.B.: biserică, cetate sau morminte și o piatră cu inscripție ce datează între 1100 – 1200..” (Nota Bene, prescurtat N.B. – mod de a atrage atenția supra unei anumite probleme). Era o datare aproximativă, la fața locului, fără a folosi metode de datare științifică, doar după „patina” timpului, dar trebuie să ținem cont că era făcută de doi specialiști, cu o eroare nu prea mare privind perioada. Arheologul Lucian Chițescu nu a menționat în lucrările sale despre această lespede, care poate fi „cheia” localizării episcopatului cuman în zona comunei Reghiu. Nici Gh. Constantinescu nu a scris niciun material publicat despre acest subiect.
Muzeograful Anton Paragină, contemporan și coleg cu Gh. Constantinescu, făcea referiri la această lespede în una dintre lucrarile sale: „Un exemplar a fost descoperit în localitatea Reghiu, Județul Vrancea. Ea se află astăzi în lapidariul Muzeului Vrancei. Piesa a fost adusă la Muzeul din Focșani de prof. Gh. Constantinescu (cercetător al muzeului n.n.). Are o formă paralelipipedică și este lucrată din gresie, piatră ce se găsește din abundență pe Valea Milcovului. Interesante se par atât forma lespezii, raritatea, cât și însemnul sculptat pe una din fețe, ce reprezintă crucea “Cavalerilor de Malta”. Se pare că aceasta lespede nu este prea veche, însă, dacă ținem cont de elementele menționate și de faptul că localitatea de proveniență este Reghiu = vechi, se poate trage concluzia că ea poate fi o imitație după modelele anterioare formării statelor medievale Moldova și Țara Românească, posibil din sec. XIII-XIV, adică din timpul Episcopiei Cumanilor.” [9]
Deși Anton Paragină crede că această lespede pare a fi o imitație după una mai veche, citind cu atenție, direct și „printre rânduri”, concluzionăm că modelul anterior a fost tot aici, la Reghiu, veche așezare (regy – vechi în limba maghiară, „adică din timpul Episcopiei Cumanilor”.
Coroborând aceste date cu teoria susținută de cercetătorul Teodor Burada că „la cei mai bogați se punea pe mormântul lor o peatră, fie culcată fie în picioare”,[10] ținând cont de aspectul și incrustația de pe ea, se trage, ușor, concluzia că această lespede nu aparținea unui om de rând, ci unei persoane cu „greutate”. Ipoteza muzeografului Gh. Constantinescu cum că ar fi posibil să aparțină unui preot, și cum în memoria colectivă s-a păstrat numele preotului Baraboi, de la care se va numi și dealul ce străjuiește platoul cimitirului, lespedea aparținea, posibil, acestui preot. Pe pagina 59 a caietului său, Gh. Constantinescu menționa și numele a trei localnici: „Ion Cristea Jiletcă, Ștefan Gegea și Mazilu, toți trei cunosc urmele episcopatului cuman”, informație păstrată în memoria colectivă a înaintașilor și transmisă din generație în generație. Un om simplu nu putea să-și permită cioplirea și incrustare unei lespezi de mormânt, cel puțin din rațiune de modestie . La mormântul unui om de rând se punea, de regulă, un simplu „ketroi”, luat direct din albia Milcovului, pentru a se marca doar locul respectiv, obicei întâlnit și în alte părți ale Vrancei, despre care se va scrie în continuare. Ca o particularitate a acestui obicei trebuie menţionat faptul că aproape toate mormintele aveau lespezi brute de piatră puse în poziţie verticală, “stâlki”, în limbaj popular.
Existenţa a numeroase lespezi funerare numite “ketroiu” sau “sămn”, deşi ele s-au mai găsit şi în alte cimitire din Vrancea, poate fi pusă pe seama influenţelor cumane.
Un studiu făcut de regretatul geograf N. Al. Rădulescu ne oferă lămuriri prețioase privind acest obicei. “Stâlkii” (“ketroaiele”) se puneau pe morminte absolut neciopliţi, păstrânduli-se forma pe care au avut-o iniţial, când au fost culeşi direct din albia râului. Se alegeau, de preferinţă, pietre prismatice şi se înfigeau vertical spre partea de răsărit a mormântului. Familia mortului punea pe mormânt pietroiul în ziua înmormântării, sau poate peste câteva zile, şi atât. Toţi cei întrebaţi atunci, în 1933, n-au putut da o lămurire în privinţa acestui obicei. Un bătrân din Şindrilari spunea atunci că oamenii săraci puneau “ketroiu” în loc de cruce. Dacă mai târziu se ivea posibilitatea, punea şi o cruce lângă stâlp[11].
“Stâlkii” s-au păstrat în locul fostului cimitir medieval până după cel de-al doilea război mondial, când vor fi duşi de cântăreţul bisericii parohiale în cimitirul acesteia. Este greu de înțeles, creștinește vorbind, cum unii cetățeni ca Ștefan Miron, dascălul bisericii Reghiu sau vecinul său Ștefan Năstase, și-au putut clădi locuințele pe locul unui cimitir despre care memoria colectivă îl localiza aici, ba mai mult, la construcția caselor, au găsit indicii ale prezenței acestuia în acest loc. Indiferent că acest cimitir era ortodox sau nu, el reprezintă un loc sacru. Peste mulți ani, cetățeanul Emil Bouroș, care nu avea nicio informație în acest sens, cumpărând terenul și casa foarte veche a fostului dascăl, Ștefan Miron, decedat, de la mostenitorul acestuia, căruia îi dăduse o sumă mare de bani (un miliard de lei vechi = 20 000 euro actualizați), a început construirea unei noi locuințe. Fiind o familie tânără, neinformată, la care se adaugă nepăsarea celor vârstnici, care știau de existența cimitirului și nu au spus nimic, a fost începută lucrarea. La săparea fundației, la 1,20m, s-au descoperit oseminte umane, pe care, după ce preotul Săpunaru Mihail le-a slujit, le-a îngropat în cimitirul parohial.. Rămâne neelucidată zona până unde se întinde acest cimitir și ce relicve mai pot exista. Pe de altă parte, se poate spune că s-a produs, dacă nu o profanare, cel puțin o impietate, cu atitudinea nepăsătoare a celor din trecut și din neștiința tinerei familii. Stând de vorbă, de curând, cu soția lui Emil Bouroș, Nicoleta, aceasta își încheia convorbirea cu următoarele cuvinte: „Au fost așezate într-un sac acele oseminte și duse la biserică, slujite și înmormântate în cimitir. Regretăm înconștiența și sperăm că sufletele acelea vor găsi odihna veșnică, chiar dacă noi le-am strămutat mormintele. Ne rugăm mereu pentru ele”. Dumnezeu să odihnească acele suflete iar pe noi, cei vii, să ne călauzească pașii!
Obiceiul stâlpului, întâlnit în Vrancea, se întinde şi în Transilvania.[12] După Simion Fl. Marian, care face un studiu amănunțit etnografic, se crede că această datină este mult mai veche, un obicei popular de origine dacică. Totodată nu trebuie neglijat faptul că “sămn” sau “ketroiu” nu sunt altceva decât denumirile populare ale unor cuvinte pur româneşti, de origine latină.
Obiceiul s-a pierdut, încetul cu încetul, şi s-a mai păstrat numai în regiunile ferite. Pe Valea Milcovului se pare că altă împrejurare istorică a întărit datina. Păstrarea obiceiului „stâlkilor” reprezenta o contrapondere a localnicilor la încercarea de impunere a noilor veniți.
Sunt indicii că aici, la cotul carpatic, convieţuirea cumanilor cu românii a făcut ca cei de pe urmă să fie influenţaţi de cei dintâi. Cumanii au avut cu românii un contact îndelungat. Din nomazi au devenit sedentari şi s-au contopit, în parte, cu strămoşii noştri. Fără îndoială că episcopatul cuman al Milcoviei nu şi-ar fi avut reşedinţa pe Milcov dacă n-ar fi fost aici un fel de centru de unde să radieze credinţa cea nouă pentru cumani.
Aşezat la poalele dealului “Baraboi” („Bărboi”), pe un frumos platou, cimitirul medieval de la Şindrilari conduce la concluzii interesante. Aici, la Şindrilari, pe locul fostului cimitir, sau în vecinătatea sa, poate să fi existat vestita “civitas de Mylco”, vechiul episcopat al cumanilor, creat cu scopul convertirii românilor la religia catolică.
Încă de la începutul secolului al XIII-lea, de când regele maghiar Bela al IV-lea instituie episcopatul cumanilor, care avea să cuprindă în raza sa de propagandă şi convertire întregul popor valah de la răsărit şi sud de Carpaţi, există un document important ce ne arată rezistenta românilor ortodocşi faţă de elementele străine, saşi şi unguri, care veneau şi se aşezau în mijlocul lor cu scop de convertire şi stăpânire. Rezultatele acestei propagande aveau să fie amintite, cu multă amărăciune, de Papa Grigore al IX-lea, regelui maghiar: “În episcopatul cumanilor sunt, după cum aflăm, nişte popoare care se numesc valahi, care, deşi se socotesc creştini, totuşi… având diferite rituri şi obiceiuri, fac fapte ce nu se pot spune. Căci, dispreţuind biserica romană, nu primesc tainele bisericeşti de la venerabilul frate al nostru, episcopul cumanilor, care are dioceza acolo, ci de la oameni pseudo-episcopi ce ţin de ritul grecilor. Sunt unii din regatul Ungariei, atât unguri cât şi germani, locuind printre ei, trec la credinţa lor şi, făcându-se una cu acei valahi, primesc zisele taine, dispreţuind pe episcopul cumanilor, spre marele scandal al dreptcredincioşilor şi nu mai puţin scădere a credinţei creştine”. [13]
“Civitas de Mylco” este expresia ultimei încercări de reînnoire a propagandei catolice, tot prin unguri, în regiunea de răsărit a Carpaţilor, în sudul Moldovei, prin înfiinţarea episcopatului Milcoviei în 1227, acţiune ce nu-şi va atinge scopul. Papa numise episcop pe Nicolae de Buda pentru episcopatul din extremitatea sudică a Moldovei, pentru “clerul” şi poporul cetăţii şi diocezei de Milcov. După părerea marelui istoric al neamului, C. C. Giurescu, dioceza de Milcov îşi avea centrul pe teritoriul comunei Reghiu, în zona cimitirului medieval din Şindrilari.[14]
Au mai fost şi alţi episcopi care au venit aici şi înainte şi după Nicolae de Buda. Toate strădaniile lor au rămas fără rezultate. Episcopii şi preoţii catolici erau, în majoritatea lor, unguri, necunoscând limba românească. Nici chiar atunci când papa intenţionează să trimită aici ca episcop pe Antonio de Spoleta, care ştia româneşte, acţiunea nu va reuşi.[15]
Problema localizării exacte a cetăţii “de Mylco” rămâne, în continuare, deschisă. Sunt opinii pentru localizarea ei la Odobeşti, în apropierea cetăţii Crăciuna.[16] Dar și argumente pentru a susține că a existat la Șindrilari!
Argumentele ce pledează pentru varianta existenţei acestui episcopat la Şindrilari sunt convingătoare. Pe lânga dovezile arheologice și opiniile unor istorici de valoare, sunt și rațiuni geografice.
Milcovul a constituit, din cele mai îndepărtate timpuri, unul dintre vechile drumuri ce veneau dinspre şi spre Transilvania, de unde radia religia catolică. Pe aici era unul din drumurile oilor dinspre Transilvania spre Moldova sau Muntenia. Penetraţia păstorilor transilvăneni prin Vrancea spre câmpie a lăsat urme şi în toponimie, “Reghiu” fiind, se pare, de origine secuiască.
În onomastică se vede clar influenţa cumană în existenta multor nume sau prenume de “Coman”.
Referitor la numele de “Coman”, de influență cumană, Victor Spinei[17] aduce argumente lingvistice privind stăpânirea acestora la cotul Carpaților și Subcarpaților, menționând numeroase localități din Vrancea, dar nu și Reghiu, deși avem și noi mai multe prenume Coman:
Coman Mocanu, Coman Danțiș, Coman Ceauș, Coman Plisc precum și nume de familie – Cornel Comănescu.
Același autor localizează episcopatul cumanilor între Trotuș și Buzău, dar nu precizează locul reședinței acestuia.
Privind părerea că centrul episcopal cuman ar fi la Mera, din considerentul că aici, mai târziu, unii dintre domnitorii Moldovei şi-au ales loc de îngropăciune, s-ar putea trage concluzia că trecutul acestei zone era bine cunoscut lor și că ei nu erau înmormântaţi în sate oarecare, fără un trecut, mai ales religios. Dar trebuie menționat că mănastirea Mera a fost, inițial, un schit din lemn, început de o familie boierească, Moțoc, din Odobești, care avea moșii în zona respectivă și apoi continuată lucrarea de domnul Moldovei. Ursa (soția lui Moțoc) avea moșie la Mera și din acest considerent a ales locul pentru schit, devenit apoi ctitorie domnească. Pâna la Ursa nu există niciun indiciu aici asupra importanței religioase anterioare a „Mirăi”. Ori, aici, la Şindrilari, lupta creştinilor ortodocşi împotriva celor care căutau să-i convertească la catolicism a fost foarte puternică. Descoperirile arheologice, memoria colectivă, rațiunile geografice (loc mai adăpostit și mai aproape de discipolii catolici din „ultra silva” (de peste pădure – Transilvania) întaresc ideea localizării centrului episcopal la Reghiu.
Referindu-se la episcopatul cuman, pe care noi îl localizăm în incinta cimitirului medieval din Reghiu, Ion Diaconu, autorul monografiei putnene, nu îi precizează locul, dar susține că a fost distrus de tătari în marea invazie din 1241. Localnicii susțin că din bătrăni s-a transmis pe cale orală faptul că biserica a fost incendiată de localnicii ortodocsi. Ambele variante pot fi plauzibile, dacă luăm in considerație că avem în zonă și antroponime cu trimitere specifică: Tătaru, Hanu.
„Se vede că elementul băștinaș nu numai ca avea puterea de a rezista încercărilor de stăpânire politică și religioasă ale regilor unguri, dar chiar reușesc să asimileze populațiile de altă origine ce se găseau în scopul urmărit de regii unguri ai acestei țari. Năvala tătară din 1241 spulberă tentativele maghiare”[18].
Scurgerea secolelor nu a rămas fără urme. Peste cimitirul de aici natura şi-a întins covorul său. Povestea lui şi a bisericii din lemn, care a existat aici sute de ani, s-a transmis din generaţie în generaţie. Un timp nu s-a acordat nici o atenţie “ketroaielor”, dar când oamenii s-au decis ca pe acest platou să-şi dureze case, pietrele respective au fost aduse la suprafaţă, la fel şi o parte din osemintele celor înmormântaţi aici. O parte din lespezi au fost cărate la locul de origine, albia Milcovului, altele au fost duse, cum s-a mai amintit, împreună cu osemintele găsite, la cimitirul bisericii de la parohia Reghiu, de către cântăreţul Ştefan Miron. Pe locul cimitirului medieval se află astăzi o frumoasă grădină aparţinând cetăţenilor care locuiesc pe fostele proprietăti ale lui Toader S. Mocanu, Radu Năstase şi Ştefan Miron (toți decedați).
Radu Năstase, un bătrân de aproape 90 de ani, ne informa în 1988, că în urmă cu 70 de ani, când a săpat temelia casei, a descoperit şi numeroase grinzi carbonizate din care fusese construită, probabil, cândva, biserica, bănuită a fi reşedinţa fostului episcopat al cumanilor. Altfel nu se explică de ce oamenii din popor spun că au auzit de la strămoşii lor că această biserică a fost incendiată de localnicii ortodocşi în semn de protest împotriva celor ce veniseră să atenteze la vechea lor credinţă.
Fără a „pedala” pe patriotismul local, referitor la acest cimitir, descoperirile arheologice amintite: osemminte, lespedea funerară cu icrustația crucii de Malta, „ketroaiele”, resturile bisericii din lemn, sunt dovezi certe ale vieţii omeneşti și religioase, la Şindrilari, la începuturile feudalismului şi o ipoteză a existenţei aici a cetăţii “de Mylco”, a episcopatului cumanilor, așa cum presupune și marele istoric Constantin C.Giurescu, focșanean la origine.
Concluzionând, dacă lăsam de-o parte legendele (care au un sâmbure de adevăr), credincioşii ortodocşi de pe aceste meleaguri au fost supuși la multe încercări. Existenţa unui episcopat al cumanilor, pe care unii istorici îl plasează la Reghiu, a fost o încercare de convertire a locuitorilor la catolicism. Numai că aceştia nu au acceptat şi i-au alungat din zonă. Ei îşi aveau aici preoţii şi bisericile lor şi au rămas două milenii în acest univers de credinţă, bine conturat.
Descoperirea lespezii încrustată cu crucea de Malta în 1975 și datată pentru secolele XV – XVI, dată ulterioară existenței episcopatului cumanilor, demonstrează continuitatea vieții religioase în aceeași locație pentru secolele următoare.
Rezistența ortodoxă prin vremuri în aceste locuri o confirmă și faptul că în prezent populaţia comunei Reghiu este aproape 100% de religie ortodoxă. Crucea de Malta reprezentată pe diferite obiecte religioase, până în vremurile noastre, dovedește viața religioasă neîntreruptă în acest colț de pământ românesc. Preoții ortodocși din zonă au preluat modelul crucii respective și l-au perpetuat prin veacuri. Însuși Sf. Ierarh Nicolae, ocrotitorul bisericii de la Reghiu, poartă pe piept o asemenea cruce. Icoana Sfântului, cu acest însemn religios de pe pieptul său, are o vechime datând de la jumătatea sec al XVIII-lea, perioadă când este atestată documentar biserica ortodoxă din satul Reghiu.
Lespede din sec XV-XVI cu crucea de Malta, descoperită în cimitirul medieval de la poalele dealului Baraboi, în 1975, de muzeografii Lucian Chițescu – Bucuresti și Gh. Constantinescu – Focșani
Sf. Nicolae, protectorul bisericii Reghiu, cu crucea de Malta
Coperta caietului muzeografului Gh. Constantinescu, Muzeul de istorie, județul Vrancea
Pagina din caietul muzeografului Gheorghe Constantinescu
Recensământul din 2021 arată o statistică de 93,87% – ortodocși, 0,39 % – alte religii, 5,74% – necunoscut.
Au existat în comuna Reghiu, cu siguranţă, biserici din primele secole de creştinare, construite din lemn, acesta fiind materialul cel mai la îndemână şi cel mai uşor de manevrat dar şi cel mai deteriorabil.
În comuna Reghiu există patru biserici: una în satul Şindrilari, cu hramul “Sf. Gheorghe”, alta în satul Reghiu, cu hramul “Sf. Nicolae”, una în satul Farcaș cu trei hramuri: „Adormirea Maicii Domnului”, Sfinții Martiri Brăncoveni” și „Sf. Mina” și una în satul Ursoaia, cu hramul „Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului”, filială a bisericii din Andreiașu de Jos. Despre fiecare, în parte, se va menționa mai multe amănunte, cu alt prilej.
Așadar, spiritul curat al ortodoxiei s-a menținut pe aceste meleaguri, ca de altfel, în întregul spațiu românesc, timp de două milenii, fiind sprijinul moral care a ajutat pe credincioși să traverseze vremuri de restriște, să învingă necazuri și să mulțumească Lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a trăi pe aceste frumoase meleaguri.
Mulțumirea sătenilor s-a manifestat nu numai prin înălțarea unor lăcașuri de cult durabile, cum sunt cele 4 biserici, ci și prin ridicarea de troițe, așezate, de regulă, la intersecția unor drumuri, al cărui număr, în întreaga noastră comună este, în prezent de 26, la care se vor mai adăuga, în curând, aflate în stadiu de lucru, încă 7.
Mircea Eliade, în lucrarea sa, „Sacrul și Profanul”, afirma că troița, sau „stâlpul” cerului, are rol ritual și închipuie axul cosmic, pentru că, odată înălțată o troiță, locul acela devin sacru, iar teritoriul din jur devine locuibil.
Unul din obiectivele prioritare ale Asociației „Vf. Răiuți” este înălțarea unei „CRUCI SPRE RAI” – obiectiv care să troneze întreaga zonă, un simbol al mulțumirii noastre Lui Dumnezeu pentru tot și pentru toate și un pios omagiu adus înaintașilor noștri, care au dat jertfa supremă – VIAȚA LOR – pentru apărarea pământului străbun.
Așa sa ne ajute Dumnezeu!
Consemnat: prof. Ana Hanu
[1] Protosinghel Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, vol. II,editura Ep.Romanului și Hușilor,1990, pag.235
[2] Victor Spinei, „Epoca cumanilor. Coordonate evolutive” , pag 141
[3] Ibidem, pag 145
[4] Ioan Ferentz, „Cumanii și episcopatul lor”, Blaj, 1931, pag 119
[5] Victor Spinei, op. cit. pag 152
[6] Ioan Ferentz, ,op cit, pag 133
[7] Victor Spinei, op.cit., pag 161
[8] Consemnare în „Caietul de Santier” al muzeografului Gh. Constantinescu, pag 59
[9] Anton Paragină “ Habitatul medieval la curbura exterioară a Carpaților în secolele X-XV” Brăila 2002.. pag 89
[10] Teodor Burada”Datinile poporului român la înmormântari” , Iași 1882 pag 41
[11] N. Al. Rădulescu, „ Obiceiuri vrânceneși: „Stâlkii”,Focșani 1933, pag 35
[12] S. Fl. Marian , „ Înmormântarea la români”, București 1929, pag 334
[13] C. C. Giurescu , Istoria Românilor, vol. I , pag 347
[14] Ibidem, pag. 404
[15] Ion Diaconu, Monografia Județului Putna, Focșani, 1934, pag 168
[16] Emil Giurgea, Ghid turistic al Județului Vrancea, București 1977, pag.19
[17] Victor Spinei, op. cit. pg 173
[18] Ion Diaconu , Monografia Județului Putna,Focșani 1934. Pag 210