“Pe-un picior de plai
Pe-o gură de rai…”
Răiuți este denumirea dealului înalt de 959 m și a satului care se adăpostește la poalele acestuia.
Prima atestare documentară a zonei conține chiar această denumire: “Răiuți”:
“1677, Ghenar (ianuarie), 10
Zapisul ci dă Andronii din Valea Sării lui Stratulat din Grozești pentru o secătură (loc despădurit) de la Răiuț, adică din moșia Șindrilari, ce au fost zălogită la un(ul) Melinte, pentru un galben, și apoi au vândut -o pomenitului Stratulat cu doi galbeni, toată săcătura câtă va fi di mari…” (Arhivele Statului, Iași, Tr. 410, op. 448, dos. 16, fila 16).
„Cea dintâi danie pe care o primește mănăstirea [Mera] este, desigur, cea făcută de Ursa lui Moțoc, în 1686. Ea dăruia mănăstirii <cinci pogoane de vie cu cramă în Odobești, un vad de pământuri în frunte cu hotarul Vârteșcoiului și toate moșiile noastre care sunt pre Milcov, împregiurul monastirei și de la monastire în sus până la muntele Răiuț>. În anul următor, la 5 decembrie 1687, <preotul Ioan Ciochină de Vrancea și Neculai Murguleț, postelnicul> dăruiau mănăstirii o moșie <care ocină este din gios de gura Răiuțului, în Poieniță, hliza Oleșească>” (Ana Hanu, Monografia comunei Reghiu, pag. 59).
Trebuie menționat că data respectivă înseamnă momentul când proprietarii zonei intrau în contact cu cancelaria domnească pentru documente scrise.
Așezările omenești erau mult mai vechi, iar in perioada migrațiilor numărul lor a crescut, când oamenii fugeau din calea invadatorilor, retrăgându-se în adâncul codrilor. Prin “secarea” (tăierea) pădurilor își întemeiau noi așezări. Așa s-a format și satul Răiuți, dependent de Șindrilari, după cum menționează și documentul amintit.
Denumirea “Răiuți” a devenit subiect de discuție între istorici sau alte personalității.
Savantul Iorgu Iordan în lucrarea sa “Toponimia Putneană” susține că denumirea “de munte și de apă” înseamnă “raiul pe pământ, o regiune frumoasă și îmbelșugată.
Simion Hârnea (1898- 1985) din Năruja, un “magnat” al culturii vrâncene, scria:
“…se pare că avem de-a face cu un loc la înălțime mai mare…mai aproape de Rai”.
Istoricul Emil Giurgea în “Ghidul turistic al Vrancei” este mai aproape de adevăr: “.. direcția curenților de aer și iernile foarte blânde, rodnicia pământul, îndeosebi a solului de pădure fac să se deosebească de cea a zonelor din jur. Astfel, la peste 700 m altitudine cresc nuci, piersici și măceși. La peste 650 crește vița de vie. Cătina se urcă și ea, iar caișii au durată de viață mai mare decât la vale. Așa se explică toponimul “Răiuț”, indicând un “Rai” al vegetației!”
“Venind dinspre Focșani, pe valea Milcovului în sus, pe fundalul unui peisaj de o rară frumusețe, se profilează în zare, spre nord -vest, silueta impunătoare a masivului Răiuți, străjuind întreaga zonă și protejând-o de intemperiile ce se abat asupra ei. Dacă tună și fulgeră, stihiile sunt strunite acolo, dacă ninge sau viscolește acolo, sus, Răiuțul, ca un uriaș grijuliu, stă în calea vârtejurilor de nori și zăpadă, pentru ca, apoi, să-și întindă, treptat, barba sa albă, acoperind dealurile și văile ce unduiesc spre Milcov” (Ana Hanu, Monografia comunei Reghiu, pag. 11).
La adăpostul acestui Vârf de Rai se desfășoară spre sud-vest așezarea cu același nume, pe deschiderea largă a pârâului Răiuți, până în Valea Reghiorului.
Armonia și frumusețea acestor meleaguri a impresionat dintotdeauna. Imaginea “Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai” din vestita baladă “Miorița ” se potrivește întocmai.
“Pe malul stâng al Milcovului, pe râul ce a despărțit atâta vreme Muntenia de Moldova, se află frumosul munte Răiuțul, sau raiul cel mititel’ (C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și până astăzi”, pag. 16).
Text preluat din Ana Hanu – „Monografia comunei Reghiu”, Editura Pallas, Focșani, 2002 Cine vrea să se convingă de existența acestui “RAI” , trebuie, neapărat, să-l viziteze!