Autor Săndel Țăranu
Ne mor satele încet, tăcut, aproape pe nesimțite și pe neștiute. Asta cumva …. o știm cu toții. Ne doare sufletul când vedem că ulițele rămân pustii, că locuințele odată mândre ca niște flori azi sunt dărâmate, cu ușile și ferestrele sparte, că porțile sunt zăvorâte cu lăcate grele, că în grădini au crescut buruienile, iar livezile s-au sălbăticit.
Plânge inima în noi când ne amintim de moș Ion sau Mihai, de Mătușa Sanda, Anița sau Mărioara, de tanti Ioana sau bădița Neculai. Parcă îi vedem pe drum, prin ogradă, pe ogor sau cu căruța cu boii venind de la pădure sau de la fân. Au fost…ca un fum, azi nu mai sunt. Ei mai trăiesc doar în amintirea și dorul nostru de copilărie. Și … odată cu noi se vor stinge și ei din această lume, pentru că nu va mai fi nimeni care să-i poarte în suflet și în amintire.
Și nu putem uita poveștile spuse de bunicul ori bunica („tata-moșu” sau „băbica” ori „mămăica”, cum li se spuneau demult) despre regi și împărați, zmei, vârcolaci sau iele, despre farmece și oameni răi, despre comori ascunse în locuri unde noaptea se văd flăcări, despre săteni care au făcut fapte deosebite. Nu putem uita jocurile copilăriei, săniușul, alergatul pe dealuri cu colegii de școală sau cu vecinii, culesul cireșelor sau al ciupercilor, păzitul oilor sau al vacilor, mersul cu colindul sau plugușorul. Doamne cât de frumos era pe atunci!!!
Când privești satele pe înserat sau după ivirea stelelor, imaginea este și mai tristă. Doar ici și colo mai licărește câte o lumină, iar pe mari părți din sat, din raiul copilăriei mele … s-a lăsat întunericul. „Nu-i lumină nicări / Au murit toți oamenii.” – sunt versurile din cântecul lui Grigore Leșe și nu îmi pot stăpâni durerea, lacrimile și dorul de acei oameni, de icoanele copilăriei, de exemplele de omenie, curaj, dârzenie, credință și dreptate – de cărămizile care au construit omul care sunt astăzi, pentru că de la fiecare am învățat câte ceva, de la fiecare am câte o amintire dragă sufletului meu. „Oriunde și oricine vei ajunge în viață dragul moșului, nu uita să fii drept” – aceasta este povața pe care moș Ion Lepădat, fierar de meserie, frate vitreg cu bunica mea maternă, mi‑a dat-o când am fost să-mi iau rămas bun și să-l anunț că voi pleca la facultate, să devin ofițer. Timp de 30 de ani acele vorbe mi-au fost crezul și direcția în activitatea profesională, m-au oprit din a face ceea ce poate uneori părea ușor – dar nu era drept, iar alteori mi-au dat puterea de a „lupta cu morile de vânt” pentru un ideal – dreptatea.
„Unde ești copilărie / Cu pădurea ta cu tot?” se întreba Mihai Eminescu. Astăzi constat nu numai că a dispărut copilăria, dar au dispărut oamenii, chiar și locurile. Au dispărut și pădurile. Când mergeam cu plugușorul în copilărie, în satul meu natal – Jgheaburi – erau 45 de case locuite, astăzi mai sunt doar 15, din care unele…mai au doar o suflare, fiind locuite de un bătrân sau o bătrână care abia își duc zilele. Viața este tot mai grea pentru ei, sunt singuri – copii le-au plecat departe, la oraș sau prin străinătățuri, dar nu se dau duși din casa lor, din pământul lor. Aici s-au născut, aici au copilărit, aici s‑au îndrăgostit și au iubit, aici și-au născut și crescut copii, aici și-au plâns și îngropat părinții și rudele…acest pământ este al lor, este totul pentru ei.
„- Hai mamaie la oraș!
– Nu merg mamă, ce să fac eu acolo?! Nu plec de la mine de acasă, vreau să mor pe perna mea! Singurul și ultimul meu drum … va fi la cimitirul din sat. Aici să mă îngropi, lângă mama și tata!”. Nu ai răspuns la o asemenea dorință, nu poți decât să o îndeplinești.
Și totuși….ne mor satele. De ce?!
Bătrânii au murit și mor, că așa este mersul lumii. Dar tinerii?! Ei unde sunt? Copiii?! Copii…aproape că nu mai sunt.
Declinul satelor din comuna Reghiu, mai ales a celor din zona înaltă – Farcaș, Jgheaburi, Răiuți și Muscocea a început demult, undeva după al Doilea Război Mondial. Fărâmițarea loturilor de teren, ca urmare a împărțirii acestora între toți moștenitorii, a dus la insuficiența mijloacelor de trai și implicit la instalarea sărăciei. Aceasta a determinat în special tinerii din acea perioadă să-și caute alte surse de venit, alte modalități de a trăi decât cele tradiționale. La aceasta s-a adăugat și lipsa drumurilor și a alternativelor de dezvoltare a zonei. Principala modalitate de evadare a fost de a pleca din sat și a-și construi case în alte localități, care ofereau posibilități mult mai bune de trai. Acesta a fost primul val al exodului.
A urmat apoi epoca industrializării, în care tinerii din cele trei sate și … un cătun, după ce au terminat școala în satul natal, au mers la oraș să-și continue studiile. După finalizarea specializărilor, au rămas să lucreze la oraș sau au plecat în alte părți ale țării, în marile centre industriale. Acesta a fost al doilea val.
După decembrie 1989, când România a început să nu mai aibă industrie, a început al treilea val al depopulării satelor, cel al plecărilor în străinătate – la început Italia și Turcia, apoi Israel, Grecia și Germania. Aproape din fiecare familie a plecat cineva, dacă nu chiar mai mulți. Au fost și situații în care au plecat familii întregi, chiar persoane în vârstă. Tinerii mergeau acolo să lucreze în diferite domenii: construcții, amenajări interioare, agricultură; tinerele mergeau cu precădere pentru a îngriji de bătrânii din acele țări, în timp de bătrânii lor se stingeau de dor și singurătate. Motivația a fost că au plecat după bani, pentru un trai mai bun. Realitatea este că unii au câștigat și bani, și-au făcut case frumoase (multe dintre ele stau goale), dar au pierdut ultimele zile din viața părinților, a bunicilor și a celor dragi, copilăria fiilor și fiicelor, iar alții au pierdut chiar familiile. A apărut astfel fenomenul copiilor „orfani, dar cu părinți”, crescuți și educați de bunici sau chiar rude mai îndepărtate. Plecările în străinătate au distrus multe familii.
După aceste valuri succesive de migrări, satele au rămas pustii, casele părăsite și dărăpănate, loturile de pământ nelucrate. „Dacă ar vedea nea Ion ce s-a ales de casa și pământul lui, ar mai muri o dată!” sau „Cred că nea Vasile se răsucește în mormânt de câtă bătaie de joc este pe pământul lui!” – sunt fraze pe care le auzi tot mai des de la cei câțiva bătrâni care mai „suflă” prin aceste sate din vârf de munte.
Rareori câte un fiu / fiică, nepoată sau nepot aud „glasul pământului” și se întorc în sat, îngrijesc sau chiar modernizează casa părintească sau a bunicilor. Extrem de rare sunt situațiile în care se construiesc case noi, cei în cauză fiind percepuți ca „nebuni, care n-au ce face cu banii”. Oameni de prin alte locuri, care reușesc să vadă frumusețea și autenticitatea acestor meleaguri, au ales să investească și să-și construiască o căsuță de vacanță pe dealurile noastre sau să refacă una existentă, crescând puțin numărul locuitorilor, chiar dacă stau aici doar câteva zile pe an.
Ne mor satele!! Dar … noi ce facem? Le lăsăm să dispară?! Am uitat oare că pentru aceste pământuri au luptat și au murit strămoșii noștri?! Am uitat de jertfa bunicilor sau străbunicilor din ultimele conflicte majore – cele două războaie mondiale?! Am uitat că fiecare firicel de țărână este plătit și răsplătit cu sângele și sudoarea înaintașilor – fiind la propriu amestecat cu ADN-ul acestora, că fiecare din noi am mâncat fructe și legume crescute din acest pământ?! Nu avem dreptul și nu ne putem permite să uităm! Fără rădăcini vom fi ca frunza în vânt, fără rădăcini nu putem avea viitor. Cinstiți-vă înaintașii păstrându-le moștenirea și ducând mai departe satele noastre! Fiecare după puteri și după pricepere. Nu vindeți casa părintească, ci îngrijiți‑o; nu vindeți pământul, ci curățați‑l de mărăcini! Îngrijiți livada, curățați și reparați fântâna! Așa veți cinsti memoria părinților și bunicilor, așa veți arăta că sunteți vrednici!