Text realizat de Sinica Hagiu și S. Ț.
Pe drumul spre Vârful Răiuți, cum urci din satul Farcaș, treci printr‑un cătun, aproape pustiu în prezent, dar care este de fapt un loc cu …o istorie îndelungată. Vorbim despre… Muscocea, despre care nu am găsit mențiuni în vreun nomenclator al localităților din România. Este un cătun situat la poalele Vârfului Răiuți, în partea de sud-vest a acestuia, sub Blăni (așa se cheamă izlazul care pornește de la marginea cătunului și urcă până în sus în Vârful Răiuțiului). Casele mici, de munte, erau așezate printre livezi de pruni, meri și nuci, fiind risipite pe marginea drumului ce ducea spre Năruja, la „târla” (locuința temporară) a lui Ioniță Saulea, un răzeș nărujean care locuia sezonier dincolo de marginea cătunului Muscocea.
În perioada anilor 1980 – 1990, erau multe familii care locuiau acolo: Dumitru Hagiu cu soția Nastasia; Ion Boboc și soția Stana; fiul său Mihai Boboc cu soția Vasilica; Stoica Făiniță cu soția Constantina și copiii Nicuța, Stan, Ionel și Ștefan; Vasile Chipăilă cu soția Stanca; frații Ion și Simion Benga cu soțiile lor Safta și respectiv Nastasia; Moș Gheorghe Roiniță cu soția sa Ileana; Stan Irinoiu cu soția Ioana; Neculai Lal cu soția Ioana și fiul adoptiv Maricel; Vâlcu Ciubotaru cu soția Anica și copii Angela și Ionel; Ion Bot și soția Anghelina.
Înainte vreme mai trăiseră acolo multe alte familii: Nedelea și Maria Hagiu; Grigore și Marina Bot – părinții lui Ștefan Bot; Neagu Bot – tata lui Ion Bot; Mihai Poenaru cu soția Maria și copii: Toader, Mirăuță, Saghina, Măriuța, Ilinca și Nicuța; Toader Hagiu (zis Tulică) cu soția Dobra și fiica Nuța; Ion Chipăilă și soția Voica – părinții lui Vasile Chipăilă; Vâlcu și Dochița Benga – părinții lui Ion și Simion Benga, care au locuit o perioadă la „Săcătură”, mai jos de Lacul fără fund, spre dreapta; Rada Benga, sora lui Vâlcu Benga – soacra lui Neculai Lal; Ioana Ciobotaru – mama lui Vâlcu Ciobotaru și a lui Irina; Vasile Anton – răzeș din Valea Sării, care avea „târlă” sub Vârful Răiuți, pe partea vestică, imediat lângă Cătunul Muscocea; dar și Ioniță Saulea, care avea și el o „târlă” lângă Muscocea, spre Năruja.
În prezent doar trei familii mai locuiesc permanent acolo: Mihai și Vasilica Boboc, cu fiul lor Ionică; Vasile Predescu cu soția Ioana și fetița lor Iulia – ginerele, respectiv fiica și nepoata lui Stan Irinoiu, dar și Vâlcu Ciobotaru cu soția sa Anica. Casa lui Dumitru Hagiu este folosită ocazional, ca și casă de vacanță.
Mai sunt câteva „târle” situate la marginea cătunului sau chiar pe teritoriul comunei Valea Sării (hotarul este chiar la marginea Blănilor), folosite sezonier de locuitorii Benga Fănică, Benga Neculai (cumpărată de la Vasile Anton), dar și stâna lui Neculai Bejenaru (situată pe Blăni, în vecinătatea caselor lui Neculai / Maricel Lal și Ioana / Vasile Predescu).
Întorcându-ne pentru câteva „clipe” în istorie, aflăm din cartea lui Aurel Sava – Documente Putnene, volumul I, tipărită la Tipografia „Cartea Putnei”, Focșani, 1929 despre un anume Mihai Muscovce (Muscocea!), care la data de 15 aprilie a anului 1702 este martor, alături de un alt răzeș din zona noastră, Ursu Gege, într-un zapis (document) prin care răzeșii din Năruja (Stroe, Chiril, Crăstienu și Dalica) îi permit lui Neculai Vâlcan și fiilor săi Ionu și Tănăsie, veniți din satul Lopătari – Țara Romănesca (Muntenia) să‑și construiască două bordeie undeva la marginea moșiei lor, „la Chee, în Simion” contra sumei de 3 lei bătuți și să sece păduri – să facă Secături, pentru care vor plăti câte 60 de parale. Pe aceste locuri, mai târziu, se va forma satul Vâlcani.
Trebuie amintit faptul că la semnarea unor astfel de documente importante în ceea ce privește proprietatea asupra terenurilor erau chemați de obicei cei care aveau pământ în vecinătate și oamenii de vază din acele locuri. Așadar, eroul nostru este martor, poate fără să realizeze, la întemeierea unuia din satele vrâncene.
La 1 septembrie 1730, apare în Regest-ul (Registrul) Cancelariei Moldovei următoarea mențiune: „o scrisoare iscălită de Sfinția Sa părintele egumen Mitrofan di la mrea Miera pentru o judecată, ce au avutu Mihaiu Moscovcea cu frații lui, în moșiile Vrăncii și s-au îndreptat judecata de cătră Sființa sa, fiind rugat, rămânând moșiea iarăș în stăpânirea răzeșilor de Vrancea”[1].
Cum poate fi „tradus” acest document?! Mihaiu Moscovcea, împreună cu frații lui solicită prin judecată o moșie, situată pe teritoriul Vrancei arhaice și care se afla deja în stăpânirea răzeșilor vrănceni[2] (din Năruja sau Valea Sării), judecata este ținută de egumenul Mitrofan de la Mănăstirea Miera, care dă câștig de cauză răzeșilor vrănceni.
O zi mai târziu, pe data de 2 septembrie 1730, în același registru al Cancelariei apare o altă mențiune: „zapisul ce-l dă Ghiorghi Moscovcii și Ștefan Sălăvestru la mâna nepotului lor Mihai, pren care vând ace parte di moșii de la Răiuț, unde stăpânesc și astăzi pogorâtorii lor”[3].
Acest document ne „spune” că la numai o zi după ce pierde procesul cu vrâncenii, Mihai Moscovcea cumpără de la unchii săi, Ghiorghi Moscovcii și Ștefan Sălăvestru (observați deosebirea de nume a acestuia din urmă – probabil era căsătorit cu una din fetele familiei Moscovcea) o parte a moșiei de la Răiuți, pe care cei doi au dobândit-o prin moștenire.
Numele de Sălăvestru, cu variantele Sălevestru, Sălivestru și Selevestru apare în anul 1688 în diferite documente[4], prin care răzeșii din Odobești și alții care au pământuri în preajma Mănăstirii Mera le vând domnitorului Constantin Cantemir sau le donează direct mănăstirii (inclusiv domnitorul donează pământurile astfel cumpărate, tot Mănăstirii Miera).
După acest an nu mai avem date despre Mihaiu Moscovcea sau urmașii săi, însă vedem că numele moșiei a supraviețuit, ajungând până la noi – cătunul Muscocea.
Despre originea eroului nostru sau a numelui acestuia nu putem face decât presupuneri: poate fi de origine rus sau polonez, dar nu avem date exacte. Însă, ce căuta un supus rus pe aceste dealuri…este dificil de stabilit. Posibil să fi fost vreun negustor sau oier refugiat din Rusia, care a cumpărat o moșie situată la marginea celor deținute de răzeșii din Năruja sau de către cei din Valea Sării. Tot la fel de posibil este să fi fost vreun soldat sau chiar funcționar domnesc sau local care a cumpărat o moșie în creierii munților. Cert este că numele său a rezistat veacurilor și a dat numele cătunului Muscocea.
***
[1] Aurel Sava – Documente Putnene, volumul I, tipărită la Tipografia „Cartea Putnei”, Focșani, în 1929, pagina 67, document 103.
[2] Există o diferență între cuvântul „vrâncean” – locuitor al județului Vrancea și „vrăncean” – locuitor al Vrancei arhaice, ce se întindea de la Vidra, la Tulnici și până la Nereju.
[3] Aurel Sava – Documente Putnene, volumul I, tipărită la Tipografia „Cartea Putnei”, Focșani, în 1929, pagina 67, document 104.
[4] Aurel Sava – Documente Putnene, volumul I, tipărită la Tipografia „Cartea Putnei”, Focșani, în 1929, pagina 67, document 62 si următoarele