Sari la conținut

Ștefan Irinoiu – martir al comunei Reghiu

    Autori: Săndel Țăranu

    S-a născut la data de 21 octombrie 1901, fiind singurul băiat al familiei Vasile și Dochița Irinoiu. Copilăria și-a petrecut-o alături de cele două surori, Maria și Safta, în satul Farcaș, care aparținea la acea dată de comuna Mera[1], raionul Vrancea, regiunea Bârlad.

    A fost căsătorit cu Anăsia Lepădat, cu care a avut șase copii, toți băieți: Ion, Vâlcu, Simion, Ștefan (Făniță), Stan și Maftei[2].

    În perioada când copiii erau încă mici, ȘTEFAN IRINOIU împreună cu toată familia participa în fiecare zi de sărbătoare la slujba de la biserica „Sfântul Nicolae” din satul Reghiu, comuna omonimă, toată familia mergând aliniată, în stil militar, într-o anumită ordine: în față Ștefan Irinoiu, apoi copiii în ordinea vârstei și la urmă soția, Anăsia. Intrarea în biserică, participarea la ritualul religios – închinarea la icoane – și inclusiv plecarea din lăcașul de cult se făcea în acest mod ordonat, fapt ce atrăgea privirile admirative ale consătenilor[3].

    A crescut în satul natal, Farcaș, situat pe un frumos platou aflat la poalele dealului Răiuți. A urmat școala în comună, fiind o bună perioadă de timp încadrat ca agent agricol la Primăria Reghiu (1939 – 1946), probabil și după 1948.

    A fost primar liberal al comunei Reghiu, între anii 1933 – 1939 și 1947 – 1948 (ca membru al Partidului Național Liberal, gruparea Tătărăscu). În ton cu vremurile tulburi ale acelei perioade, al doilea mandat a fost întrerupt de intervențiile prefectului comunist al județului Putna de la acea vreme. Astfel, a îndeplinit funcția de primar între 04 iunie și 17 iulie 1947, fiind apoi înlocuit de o Comisie interimară, instalată la data de 11 august 1947, în urma deciziei din 17 iulie același an, emisă de Prefectul județului Putna. Această comisie era condusă de Lalu I. Radu din satul Răiuți, șeful organizației PCR din comună, care astfel a devenit primar interimar al comunei Reghiu. ȘTEFAN IRINOIU revine în funcție cu intermitențe (în 21 octombrie 1947 întocmește și semnează o Adresă către Prefectura Vrancea), iar din luna ianuarie 1948 și până în octombrie același an nu mai este suspendat, ulterior fiind schimbat definitiv din funcție.

    Lalu I. Radu a fost fiul lui Ion și Stanca Lalu din satul Reghiu, comuna Mera, născut la data 27 octombrie 1904 în aceeași localitate. S-a căsătorit cu Marica, cu care a avut mai mulți copii. Ulterior familia s-a mutat în satul Răiuți, în urma unui schimb de teren cu Primăria Reghiu. A decedat la data de 12 ianuarie 1994.

    Despre Lalu I. Radu se cunoaște că a fost coleg de partid cu Ștefan Irinoiu, în PNL aripa Tătărăscu, dar că ulterior a devenit un comunist înfocat, afirmând frecvent: „noi vom muri, dar comunismul va rămâne”[4]. A fost o lungă perioadă șeful organizației PCR din comuna Reghiu, satul Răiuți, fiind foarte activ la ședințele de partid. A fost angajat ca și cantonier[5] în comuna Reghiu. Trebuie menționat că Lalu I. Radu a luptat în al Doilea Război Mondial, fiind luat prizonier la Cotul Donului și ulterior eliberat din Rusia. Probabil în perioada de prizonierat a intrat în contact cu ideologia comunistă.

    După terminarea primelor mandate de primar, ȘTEFAN IRINOIU figurează, în anul 1946, ca agent agricol în comuna Reghiu și membru în Comitetul Apărării Patriotice (condus de primarul Grigore Mocanu), dar și în Comitetul pentru combaterea foametei (condus de preotul Neculai Popescu) [6].

    Nu se cunosc date despre activitatea sa ulterioară, însă putem presupune că a fost în continuare agent agricol în comună, inclusiv după anul 1948.

    ȘTEFAN IRINOIU a fost arestat în anul 1952 pentru că a refuzat să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român[7], fiind internat într-o colonie de muncă forțată.

    Referitor la internarea în aceste colonii de muncă forțată, este relevant un citat dintr-un Documentar întocmit de autoritățile de la acea vreme:

    „Internarea în coloniile de pe Canal se făcea în funcţie de necesităţi, colonelul Ilie Bădica (locţiitorul şefului Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă) declarând, în anul 1968, că: <multe reţineri şi internări erau dispuse în mod cu totul arbitrar. Astfel, directorul general al Canalului Dunăre-Marea Neagră, Gheorghe Hossu, când avea nevoie de braţe de muncă se adresa ministrului Afacerilor Interne căruia îi cerea un număr oarecare de persoane. Acesta din urmă, la rândul său, îi ordona şefului Direcţiei Anchete să asigure numărul de persoane solicitat. Direcţia Anchete repartiza pe regiuni cifra stabilită şi după ce acestea făceau propuneri, pe bază de tabele nominale, cu aprobarea Ministerului, se trecea la reţinerea şi internarea persoanelor în cauză>”[8].

    Conform Fișei Matricole Penale[9](fișă matricolă de penitenciar – anexată prezentului material), întocmită la Colonia de muncă Capul Midia, județul Constanța, ȘTEFAN IRINOIU a fost internat în această unitate la data de 16 august 1952, în baza Procesului verbal nr. 9 din 1952[10] întocmit de Ministerul Securității Statului (M.S.S.), pentru o perioadă de 60 de luni (5 ani), data preconizată de externare fiind 16 august 1957.

    Trebuie insistat puțin asupra acestui ultim document, denumit Proces‑verbal nr. 9 din 1952. Era un proces-verbal întocmit în urma ședinței din data de 9 octombrie 1952, a unei Comisii „constituită în baza Hotărârii Consiliului de miniștri numărul 1554 din 22 august 1952 și a Deciziei M.A.I. 744 din 25 august 1952”[11]. Comisia s-a întrunit sub președinția Ministrului Adjunct al Ministerului Securității Statului, ALEXANDRU ION, fiind prezenți următorii membri: General maior de securitate NICOLSCHI ALEXANDRU (numele său real fiind BORIS GRÜNBERG, de origine evreiască / rusească, născut la data de 2 iunie 1915 la Tiraspol, Imperiul Rus, colonel NKVD – serviciul de informații rus), Colonel de securitate CORIN AUREL, Locotenent‑colonel de miliție ERDEI IOSIF, Maior de securitate EINHORN WILHEM, Maior de securitate MARIN VINTILĂ, secretarul comisiei fiind MATEESCU E.

    Prin acest proces-verbal (care era în fond un act administrativ, cu o putere juridică mult inferioară unei hotărâri judecătorești) se hotăra soarta a 254 de persoane: „pe baza materialului existent, Comisia în unanimitate analizând caz cu caz, a hotărât internarea în colonii de muncă pe termenele arătate în dreptul fiecăruia, pedeapsa începând de la datele arătate mai jos”[12].

    Din formularea de mai sus rezultă că lipsirea de un drept fundamental, acela al libertății, s-a făcut pe baza unui „material” (nu a unui probatoriu), operația fiind recunoscută indirect inclusiv de către comisia în cauză ca o pedeapsă, deși respectivelor persoane li se încălcaseră un alt drept fundamental – acela la justiție corectă și echitabilă.

    Revenind, prin acest proces-verbal erau internați în colonii de muncă forțată – de fapt lagăre de exterminare, deci practic lipsiți de libertate, fără o decizie a unei instanțe de judecată, un număr de 209 persoane, iar pentru alte 37 era fixat un domiciliu forțat („ținând cont că sunt în vârstă de peste 68 de ani”[13]).

    La pagina 4 a documentului, poziția 131, se află trecut numele „IRINOIU ȘTEFAN, din Bârlad, pentru 60 de luni, de la 16 august 1952”[14].

    Aceste mențiuni solicită o nouă analiză. Potrivit aceluiași document, așa cum am menționat mai sus, procesul-verbal în cauză a fost întocmit în urma ședinței din data de 9 octombrie 1952 a Comisiei (constituită pe baza unor decizii din 22, respectiv 25 august 1952), însă prin el se dispunea RETROACTIV o pedeapsă începând cu data de 16 august 1952. De aici rezultă foarte clar că noțiunile de legalitate și dreptate erau total străine autorităților române de la acea vreme.

    În Fișa Matricolă Penală[15]de la Colonia de muncă Capul Midiase menționează că ȘTEFAN IRINOIU avusese ocupația de plugar, ca studii avea 5 clase elementare, deținea în proprietate o suprafață de 6,5 ha de teren în zona de munte, mai mult decât deținuse în trecut (4,5 ha teren munte), era căsătorit și provenea din categoria socială a țăranilor mijlocași.

    La data arestării era membru al Frontului Plugarilor, în trecut făcând parte din Partidul Național Liberal.

    La rubrica „Reprimiri” este trecută mențiunea „fără dosar”.

    O consemnare nefastă figurează la rubrica „eșiri definitive – 28 mai ‘953 decedat în colonia Capul Midia, J024623/53”[16].

    Trebuie menționat faptul că Matricola (Fișa matricolă de penitenciar) nu are un număr de înregistrare, iar rubricile „numărul adresei și autoritatea care l-a depus” și „motivul internării”  nu sunt completate.

    Din datele culese de la membrii familiei[17] reiese că în anul 1953 aceștia au primit de la Penitenciarul Poarta Albă (?) o scrisoare prin care erau anunțați că ȘTEFAN IRINOIU a decedat, iar ulterior au primit un carnet de CEC, în care erau consemnate depuneri la 2 – 3 luni după anunțarea decesului.

    Potrivit unor informații încă neverificate din documente oficiale, dar din surse credibile, la începutul anului 1953, Penitenciarul Poarta Albă a contactat Primăria comunei Reghiu (adresă scrisă sau apel telefonic), prin care autoritățile locale erau înștiințate că deținutul IRINOIU V. ȘTEFAN urmează a fi eliberat și trimis în comună, la domiciliu, cerându-se totodată sprijin pentru supravegherea acestuia în vederea stabilirii comportamentului. Decizionalii din Primăria Reghiu s-au opus vehement acestei situații, cel mai fervent oponent fiind Radu I. Lalu, fostul său coleg de partid. În răspunsul înaintat penitenciarului se menționa că ȘTEFAN V. IRINOIU este un element turbulent / reacționar și se propunea menținerea sa în închisoare. Ulterior familia a primit scrisoarea menționată mai sus, în care era anunțat decesul deținutului. Mulți ani mai târziu, fiul acestuia, Ștefan (Făniță) Irinoiu a afirmat că scrisoarea respectivă era redactată chiar de tatăl său, recunoscându-i scrisul[18].

    De asemenea, unul dintre fiii lui ȘTEFAN IRINOIU, Stan (pădurar în comuna Reghiu) a povestit familiei că tatăl său a fost ucis și aruncat în groapa cu var[19] și că preotul Lăduncă Alexandru de la Năruja a fost încarcerat odată cu acesta.

    Verificările în Procesul-verbal nr. 9 din 1952, ne arată la pagina 3, poziția 86 numele de „Ladunca Alexandru din Bârlad, pentru 60 de luni, de la 16 august 1952”[20].

    Totodată, pe site-ul IICCMER[21], figurează Fișa matricolă penală (mai exact, fișele, în număr de trei, una întocmită la Colonia de muncă Capul Midia și două la C.T. Văcărești) ale deținutului politic Lăduncă Alexandru, născut la data de 4 august 1908, în Bârsești, raionul Vrancea, regiunea Bârlad, fiul lui Toader și al Mandiței (deși pe mama sa o chema Smaranda), domiciliat în comuna Năruja, raionul Vrancea, regiunea Bârlad, de profesie preot (la data arestării). Pe fișa de la Capul Midia se menționează că deține o casă cu trei odăi, iar originea socială este de țăran mijlocaș, dar și faptul că la data de 14.07.1953 a fost transferat C.T.B. – J0205405/53. În schimb, pe Fișa matricolă nr. 22174 întocmită la C.T. Văcărești sunt trecute mai multe detalii: avea ca studii 8 clase seminar și două clase teologie și făcea parte din categoria socială a micii burghezii, neînrolat politic. Pe toate fișele matricole figurează cu 1,39 ha de pământ și o casă; este căsătorit și are un copil. Tot pe fișa de la C.T. Văcărești figurează și data eliberării: 5 septembrie 1953.

    Comuna Năruja este învecinată cu comuna Reghiu, mai ales satele Jgheaburi și Farcaș (unde își avea domiciliul Ștefan Irinoiu), existând o mare probabilitate ca cei doi (Irinoiu și preotul Lăduncă) să se fi cunoscut înainte de a fi arestați și închiși în aceeași colonie de muncă forțată, mai ales că primul fuseseră primar la Reghiu în două rânduri: 1933 – 1939 și 1947 – 1948.

    De altfel, Lăduncă Alexandru, după eliberarea din închisoare, a revenit în comuna Năruja, unde a fost în continuare preot, până la pensionarea sa în anul 1985; a decedat în anul 1990.

    Invitat la oficierea slujbei de înmormântare a localnicului Poenaru Mihai din cătunul Muscocea, comuna Reghiu, preotul Lăduncă Alexandru a povestit că a fost la „Canal” cu Ștefan Irinoiu, care era bolnav, că i-a citit ultimele rugăciuni înainte de deces și că a oficiat o mică slujbă de înmormântare[22].

    În rândul sătenilor se cunoaște că după ce a decedat, trupul lui Ștefan Irinoiu a fost aruncat în groapa cu var, alături de corpurile neînsuflețite ale altor deținuți[23]. Există posibilitatea ca informația în cauză să provină chiar de la preotul Lăduncă Alexandru, cel mai probabil martor ocular la tragedia trăită de fostul primar al comunei Reghiu, Irinoiu Ștefan.

    A existat inclusiv suspiciunea că ȘTEFAN IRINOIU a fost executat în închisoare, după ce primăria a refuzat să-l primească în comună, dar și aceea că ar fi fost deportat, pentru ca familia să-i piardă urma[24]. Totodată, în rândul locuitorilor comunei Reghiu se vehicula că arestarea s-a produs în urma denunțului făcut de către Lalu I. Radu, fostul său coleg de partid. Până la descoperirea unor documente relevante în acest sens, toate aceste afirmații rămân doar la stadiul de speculații / zvonuri.

    Indiferent de speculațiile vehiculate, cert este că decesul lui ȘTEFAN IRINOIU a fost înregistrat oficial la Registrul Stării Civile de la Primăria orașului Năvodari, județul Constanța, la numărul 98 din data de 29 mai 1953. La acest moment (ianuarie 2024) nu se cunoaște cauza morții sau locul unde este înmormântat.

    Un alt aspect cert este de ȘTEFAN IRINOIU a fost internat în colonia de muncă de la Capul Midia, județul Constanța în perioada cea mai neagră a acestui adevărat lagăr de exterminare, când comandant era locotenentul-major Liviu Borcea, unul din cei mai crunți torționari. Sunt cunoscute în literatura de specialitate cruzimea și sadismul cu care Borcea trata deținuții sau „internații” (cum li se spunea celor închiși abuziv de regimul comunist de la acea vreme, cei mai mulți fără o decizie a instanței de judecată). Atmosfera și supliciile la care erau supuși deținuții au fost descrise în multe articole, studii, cărți etc., multe dintre ele bazate pe mărturiile supraviețuitorilor: „uite dumneata de acolo, ai să mori şi dumnealui are să moară, cu toţii o să muriţi şi au să vină alţii în schimbul dumneavoastră, o să moară şi ei şi aşa mai departe” (Liviu Borcea, comandatul coloniei de muncă Capul Midia)[25].

    Redăm mai jos câteva fragmente dintr-un material apărut pe internet, intitulat „Colonia de muncă forțată Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinței”, semnat de Monica Grigore și Oana Ionel[26], în scopul de a vă face o mică idee despre torționarul Liviu Borcea și „activitatea” sa din acea perioadă: „colonia de muncă Capul Midia s-a detaşat printr-un procent al mortalităţii extrem de ridicat faţă de celelalte locuri de detenţie de la Canal[27], din cauza muncii extenuante, alimentaţiei precare, bătăilor şi atrocităţilor comise aici. Dacă în alte colonii de muncă de la Canal procentul de mortalitate era între 1 şi 4%, la Capul Midia acesta a fost, în perioada noiembrie 1952 – februarie 1953, de 17%[28].

    Comandant al Coloniei de Muncă UM 0837 (Capul Midia) a fost, în perioada 1 februarie 1951 – 17 iunie 1953, locotenentul-major Liviu Borcea. Având ca studii patru clase elementare, trei clase la şcoala de meserii şi calificarea de brutar, Liviu Borcea a fost exclus din Partidul Muncitoresc Român în aprilie 1950 din cauza unor delicte de natură economică[29]. După acest episod, brutarul a fost încadrat la Direcţia Unităţilor de Muncă, la 23 iunie 1950, cu gradul de locotenent-major şi trimis la Canal pe post de comandant, fără să fi avut nici un fel de experienţă într-o astfel de funcţie[30].

    În urma unei sesizări adresate Ministrului de interne, generalul-maior Pavel Ştefan, cum că Liviu Borcea are o atitudine nepermisă în colonie, au început cercetările privind situaţia de la Capul Midia. În ziua imediat următoare luării acestei decizii, adjunctul ministrului de interne, generalul-maior Mihail Burcă, a fost trimis în inspecţie la Capul Midia[31]. Refuzându-i-se ieşirea la raport, Liviu Borcea a încercat să se sinucidă, înghiţind 35 pastile de Luminal. Primul ajutor i l-au acordat medicii deţinuţi ai coloniei, apoi a fost transportat la Spitalul din Năvodari[32]. Ancheta începută imediat după aceste evenimente a ajuns la concluzia că Liviu Borcea era vinovat de a atitudine injustă faţă de cadrele din subordine, neexecutare de ordin[33] şi aplicarea unui regim inuman deţinuţilor. Prin ordinul nr. 0021031 din 17 iunie 1953 semnat de ministrul afacerilor interne, Liviu Borcea a fost destituit de la conducerea coloniei Capul Midia[34].

    Cercetările au continuat şi, la 30 octombrie 1954, Procuratura Militară pentru Unităţile MAI a întocmit un rechizitoriu complet. Acuzaţiile aduse erau: agitaţie publică[35] şi abuz de autoritate[36], dispunându-se trimiterea acuzatului în judecată”[37].

    „Fostul comandant al coloniei Capul Midia a fost anchetat în stare de libertate, fiind arestat abia la 1 decembrie 1954 la Turda şi încarcerat la Jilava la 3 decembrie, cu numărul matricol 3585/1954[38].

    Din caracterizarea întocmită de Penitenciarul Jilava reţinem că Liviu Borcea nu a fost scos la lucru niciodată deoarece era în stare de prevenţie, a ajutat administraţia penitenciarului, demascând pe unii deţinuţi <recalcitranţi> şi a făcut greva foamei în perioada 5 ianuarie – 3 februarie 1956, pe motivul că este nedreptăţit şi că doreşte să stea de vorbă cu un delegat de la CC al PCR, apoi a declarat greva setei pe 17 ianuarie 1956, pe motiv că se strâng referinţe despre el de la deţinuţii pe care i-a avut sub comandă[39].

    Liviu Borcea a fost condamnat prin Sentinţa nr. 602 din 4 iunie 1956, emisă de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară Bucureşti la 25 ani muncă silnică şi confiscarea averii pentru <crima de aducere de prejudicii puterii de stat>[40]. În rechizitoriu se consemna faptul că <nu sunt probe împotriva lui Borcea că în urma bătăilor, schingiuirilor şi relelor tratamente aplicate de el deţinuţilor să fie dovedit cu nume că a decedat vreun deţinut>[41].

    Inculpatul a înaintat recurs care a fost respins prin Sentinţa din 21 august 1956”[42].

    „Liviu Borcea a fost eliberat conform Ordinului Ministrului MAI nr. 0147232 din 25 august 1957, pe motiv că <în timpul detenţiei a prezentat semne de reabilitare>[43] şi reîncadrat în MAI cu acelaşi grad pe care l-a avut în perioada anterioară, primind funcţia de ajutor de serviciu al comandantului Penitenciarului din Cluj, Secţia Minori[44]”[45].

    Timp de aproape 72 de ani nu s-a știut cu exactitate motivul pentru care Ștefan Irinoiu a fost arestat, ce acuzații i s-au adus, la ce închisoare a fost încarcerat în realitate, când a decedat, dar nici locul unde este înmormântat (acest ultim aspect este și acum necunoscut).

    Cel mai probabil, arestarea sa s-a făcut în baza politicii Partidului Muncitoresc Român de la acea vreme (ulterior Partidul Comunist Român), de a face arestări în masă pentru muncă forțată, în vederea finalizării lucrărilor la Canalul Dunăre – Marea Neagră, dar și pentru a scăpa de persoanele considerate incomode, inclusiv membrii fostelor partide istorice.

    Relevante în contextul dat sunt cele scrise în Cartea morților din închisori, lagăre, deportări: „legea pentru purificarea administrațiilor de stat din 30 martie 1945, după ce enumera criteriile și motivele epurării, prevedea la articolul 10: lagăre speciale pentru munca obligatorie a salariaților îndepărtați din serviciu. Era vorba de o primă formă, nebuloasă, a condamnărilor administrative, exercitate apoi direct de M.A.I., fără proces juridic, doar pe baza întocmirii unei liste. Această formă extrajuridică de punițiune a făcut mai târziu sute de mii de victime, internate în unități, colonii și locuri de muncă obligatorii, atât în anii 1950 – 1954 (edictate prin H.C.M. nr. 2 din 3 ianuarie 1950, H.C.M. nr. 104 din 22 august 1952, H.C.M. nr. 337/11.03.1954)… . În privința legalității acestor forme de detenție, trebuie spus că multe din arestări nici măcar nu au fost înregistrate, mobilul lor fiind adesea nici măcar politic, ci de natură personală (eliberarea unei locuințe, scăparea de un vecin sau rival incomod)”[46].

    „Arestări în masă pentru muncă forţată. A început epopeea canalului Dunăre-Marea Neagră, … la sfârșitul anului 1949, considerat fiind de conducerea comunistă, de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker <mormânt al burgheziei româneşti>. Dar pentru ca să devină un mormânt al acestei burghezii a trebuit să se găsească o formulă de arestare cu aparenţă legală sau cel puţin semi-legală. Atunci s-a emis rapid, la 3 ianuarie 1950, HCM-ul de care am vorbit, urmat de un decret al Marii Adunări Naţionale şi de o ordonanţă a Ministerului de Interne potrivit cărora erau arestaţi toţi cei care <primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară  și construirea socialismului, sau care defăimează puterea de stat și organele sale, dacă faptele lor nu constituie infracțiuni> (a se citi: dacă nu există probe pentru a se face un proces). Procedura, copiată după originalul NKVD, era următoarea: conducerea Canalului cerea un număr oarecare de oameni care să Iucreze, Ministerul de interne încredinţa această sarcină Direcţiei de Anchete, care la rândul ei transmitea ordinul regiunilor de Securitate, iar acestea făceau liste cu <reacționari>, <paraziţi>, <dușmani ai poporului> care urmau să fie arestați. Fără să aibă loc măcar un simulacru de proces, o comisie formată din şapte generali şi colonei de Securitate semna listele și astfel îi condamnau la pedepse între 12 şi 60 de luni. (De notat că <internările administrative> erau calculate în luni, în timp ce sentinţele propriu-zis juridice, la Tribunalele Militare, în ani). Au fost zeci şi sute de mii de astfel de condamnări extra-juridice. Numai pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, după unele estimări minimale, au fost în fiecare moment în jur de 40.000 – 60.000 de deţinuţi. Dar <internaţii CR> (contrarevoluţionari) puteau fi <repartizaţi> pe alte zeci și sute de şantiere, în intreprinderi agricole, mine, fabrici. Numărul persoanelor care au suferit internările administrative nu va putea fi vreodată stabilit cu precizie, din lipsa iniţială a evidenţei şi din cauza distrugerii pe parcurs a numeroase probe, fapt sesizat de toate comisiile însărcinate să studieze problema. Sintezele făcute în anii 1953, 1955 şi 1967-1968 în interiorul M.A.I., respectiv al Consiliului Securităţii Statului, la cererea Partidului, au fost efectuate doar pe baza documentelor obţinute în momentul respectiv de comisiile de anchetă şi – lucru foarte important – numai pe baza evidenţelor de la ieșirea din detenţie, nu pe baza actelor (listelor) de internare. Liste au fost de ordinul miilor și fiecare cuprindea zeci și sute de nume. Câţi au murit până la eliberare este încă şi mai greu de stabilit” [47].

    Numele lui ȘTEFAN IRINOIU este menționat în mai multe documente / cărți / site-uri, accesibile publicului larg.

    Cronologic, o prima apariție este în Monitorul Oficial din 01.11.1945, la Pagina 7 – consolidări și validări petrolifere și miniere: „Tribunalul Putna, secția I, Concesiunea minieră. Societatea Româno-Americană pentru industria, comerțul și exportul petrolului, cu sediul în București, Calea Victoriei nr. 126, cu petiția înreg(istrată) la Nr. 16.027 din 1945, care formează obiectul dosarului nr. 1.562 din 1945, lucrând în numele proprietarilor concendenți mai jos descriși, cât și personal ca concesionarii, a cerut a i se recunoaște și valida drepturile de a exploata țițeiu, ozocherită si orice alte substanțe bituminoase, asupra terenurilor situate în comuna Reghiu, jud. Putna, luate în concesiune și arendare prin actul autentificat la nr. 408 din 1939 și tr. Sp. sub nr. 3. din 1939 de Tribunalul Putna și a actelor de concesiune tr. sp. sub nr. 1 ai 3 din 1943, de același tribunal.

    Aceste terenuri nu următoarea situațiune:

    34. Terenul plan nr. 106, proprietatea Ștefan Irinoiu, în suprafață de 5.900 mp, „La Fața Hanului”, vecin eu: Toader Cristea Neguț, Năstase Hagiu Văduvoiu, Vasile Irinoiu si Dochița Irinoiu;

    35. Terenul plan nr. 107, proprietatea Ștefan Irinoiu, în suprafață de 3.100 mp, „Dealul Hanului – Fața Florii”, vecin cu: Ion I. Hanu Mic, Smaranda Ion Zară II, Ion Hanu Mare, Vâlcu Ichim și Vasile Irinoiu;

    36. Terenul plan nr. 108, proprietatea Ștefan Irinoiu, în suprafață de 2.240 mp, „La Reghiu”, vecin cu: Ion Miclea Trif, Anghelina Ion Neagu Bot, pădurea Statului Mera-Schit și Ștefan Irinoiu” [48].

    Rezultă de aici că Ștefan V. Irinoiu a concesionat pentru exploatare petrolieră o suprafață de 11.240 mp (1,124 ha) teren situat în satul Farcaș, în diferite puncte.

    Ulterior, numele fostului primar apare pe site-ul Institutului de investigare a crimelor comunismului și memoria exilului românesc (IICCMER)[49] – unde există și fișa sa matricolă penală, dar și pe site-ul Procesul comunismului[50].

    De asemenea, apare și în lucrarea „Cartea morților din închisori, lagăre, deportări”, coordonator Romulus Rusan, apărută în anul 2013 la editura Fundația Academia Civică, București, la pagina 232, cu mențiunea că există o confuzie, generată probabil de scrisul nu prea citeț al celor care completau evidențele, fiind trecută localitatea Reghin (din județul Mureș), în loc de comuna Reghiu, județul Vrancea.

    Site-ul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) – http://www.cnsas.ro/documente/IFP%20-%20G-O.pdf, menționează în secțiunea „Arhivă CNSAS”, subsecțiunea „Fond penal – Inventarul Fondului Penal, lit. G-O” următoarele, la „poziția 121767: Provenienţa – DIM, Judeţul Bucureşti, Cota SRI – 14311, Cota CNSAS – 73288, Nr. volume – 1, Nume – Irinoiu, Prenume – Ştefan, Data naşterii – 10/21/1901, Locul naşterii – Reghin (n.n. – mențiune eronată, corect Reghiu), Prenume tată – Vasile, Prenume mamă – Dochiţa, Decizia sau Procesul Verbal pentru DO, LM, CM, UM – A fost încadrat în C.M. timp de 60 luni conform P.V. nr. 9 din 1952 al MSS, Profesia – Cojocar, Observaţii – A decedat la 28.05.1953 la Colonia Capu Midia”[51].

    Din informațiile de mai sus rezultă clar că în arhiva CNSAS există un dosar (un volum), întocmit de fosta Securitate, Direcția de informații a Municipiului București (sic), înregistrat în arhiva S.R.I. la cota arhivistică 14311, pentru deținutul ȘTEFAN IRINOIU, dosar predat CNSAS și aflat în arhiva acestei instituții (la Cota arhivistică 73288).

    ANEXE

    1. Fișa matricolă penală
    2. Procesul-verbal nr. 9 din 1952
    3. Notă privind regimul de detenţie din fostele colonii de muncă „Salcia”, „Cernavodă” şi „Capul Midia” în perioada 1952 – 1953;
    4. Extras din dosarul nr. 20757 din arhiva Consiliului Securităţii Statului privind abuzurile şi crimele săvârşite la colonia de muncă „Capul Midia” (declaraţii date de: Niţescu Ştefan, medic la colonie, din 10.12.1955; Radu Liviu din 22.12.1955; Nicolae I. Ion din 17.05.1956);
    5. Scrisoare Stefan Irinoiu către Prefectul județului Vrancea.

    [1] deși în certificatul de deces figurează ca loc al nașterii comuna Reghiu – înființată abia în anul 1908.

    [2] decedat la o vârstă fragedă, pe drumul de întoarcere de la Spitalul Năruja, după ce căruța cu saci de mălai s-a răsturnat peste el, fratele său Ștefan neputându-l salva; în loc de lumânare în mână – așa cum tradițional se obișnuiește la omul pe moarte – Ștefan / Făniță a aprins bețe de chibrit, deoarece nu avea o lumânare la îndemână.

    [3] Informație culeasă de la bătrâna Pepene I. Măriuța, din satul Farcaș, comuna Reghiu, județul Vrancea, care la rândul ei o știa de la mama sa, Pepene I. Ioana din satul Jgheaburi, comuna Reghiu, județul Vrancea.

    [4] Informație culeasă de la Lalu Gr. Daniel, din satul Răiuți, comuna Reghiu, nepotul lui Lalu I. Radu;

    [5] Răspundea de starea drumurilor

    [6] Comuna Reghiu și comorile sale, Petre Abeaboeru, Editura „Salonul Literar” – Vrancea, 2019, paginile 137 138;

    [7] Monografia comunei Reghiu, prof. Ana Hanu, Editura Pallas, Focșani, 2002, p. 103;

    [8] Documentar privind internarea unor persoane prin măsuri administrative în unităţi de muncă, colonii de muncă, locuri de muncă obligatorii şi stabilirea domiciliului obligatoriu, 18 martie 1968, în A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 55, vol. 51, f. 167-168.

    [9] Aflată pe site-ul Institutului de investigare a crimelor comunismului și memoria exilului românesc (IICCMER), https://www.iiccmer.ro/fise-matricole-nou/?drawer=Fise%20matricole%20penale%20-%20Detinuti%20politici*I*I%2004.%20Ionese(i)%20-%20Iruc*Irinoiu%20Stefan ;

    [10] De asemenea anexat prezentului material.

    [11] http://www.cnsas.ro/documente/colonii%20munca/D%20000055_021%20Watermark.pdf

    [12] http://www.cnsas.ro/documente/colonii%20munca/D%20000055_021%20Watermark.pdf

    [13] http://www.cnsas.ro/documente/colonii%20munca/D%20000055_021%20Watermark.pdf

    [14] http://www.cnsas.ro/documente/colonii%20munca/D%20000055_021%20Watermark.pdf

    [15] https://www.iiccmer.ro/fise-matricole-nou/?drawer=Fise%20matricole%20penale%20-%20Detinuti%20politici*I*I%2004.%20Ionese(i)%20-%20Iruc*Irinoiu%20Stefan ;

    [16] Fisă matricolă penală, site-ul Institutului de investigare a crimelor comunismului și memoria exilului românesc,  https://www.iiccmer.ro/fise-matricole-nou/?drawer=Fise%20matricole%20penale%20-%20Detinuti%20politici*I*I%2004.%20Ionese(i)%20-%20Iruc*Irinoiu%20Stefan ;

    [17] Informație culeasă de la Bouroș Sorin, din comuna Reghiu, fost profesor, care a discutat cu Irinoiu Șt. Ștefan (Făniță), fiul lui Irinoiu Ștefan;

    [18] Anexăm un document de la Arhivele Naționale Vrancea, care conține scrisul olograf a lui Ștefan Irinoiu, din perioada când era primar  – Adresa nr. 927 din 21 octombrie 1947 (cota??).

    [19] Informație culeasă de la Hagiu Sinica, din comuna Reghiu, profesoară la Școala Generală Șindrilari, nepoata lui Irinoiu Stan și strănepoata lui Irinoiu Ștefan.

    [20] http://www.cnsas.ro/documente/colonii%20munca/D%20000055_021%20Watermark.pdf

    [21] https://www.iiccmer.ro/fise-matricole-nou/?drawer=Fise%20matricole%20penale%20-%20Detinuti%20politici*L*L%2001.%20Laba%20-%20Lazureanu*Ladunca%20Alexandru

    [22] Informație culeasă de la Hagiu Sinica, nepoata lui Stan Irinoiu  și strănepoata lui Ștefan Irinoiu

    [23] Informație culeasă, prin intermediul lui Hagiu Sinica, de la tatăl său Benga Fănică, ginerele lui Irinoiu Stan

    [24] Monografia comunei Reghiu, prof. Ana Hanu, Editura Pallas, Focșani, 2002, p. 104

    [25] Arhivele Ministerului de Justiţie (în continuare se va cita A.M.J.), fond Direcţia Instanţe Militare, dosar nr. 20757, vol. II, f. 18-18v, preluat din „Colonia de muncă Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei” – Monica Grigore, Oana Ionel.

    [26] https://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/Colonia-de-munca-fortata-Capul8419245.php

    [27] A.M.J., fond Direcţia Instanţe Militare, dosar nr. 20757, Vol. II, f. 173 (declaraţia medicului Centrului de Coordonare

    Constanţa).

    [28] Ibidem, f. 252.

    [29] Ibidem, vol. I f. 99, vol. II, f. 284.

    [30] În anul 1950 a fost comandant al coloniei de muncă Cernavodă III (Ibidem, vol. I, f. 9).

    [31] Ibidem, vol. I, f. 3-5, vol. II, f. 146.

    [32] Ibidem, vol. 1, f. 4-5.

    [33] Era vorba despre două ordine ale MAI care prevedeau scoaterea tuturor obiectelor care ar fi putut constitui arme pentru deţinuţi din incinta coloniilor; la inspecţie s-au descoperit depozitate într-un loc împrejmuit cu sârmă, dar în incinta coloniei, lopeţi, târnăcoape, topoare, scări etc., obiecte considerate periculoase (Ibidem, f. 4).

    [34] Ibidem, f. 5.

    [35] Era vorba despre acuzaţia de calomniere a URSS-ului: din declaraţiile martorilor reieşea că Liviu Borcea ar fi afirmat că ruşii iau şi mănâncă tot ceea ce este bun şi din această cauză populaţia ar suferi. De asemenea, a produs panică în unitate lansând zvonul că va fi o nouă reformă monetară. În plus, în spital, imediat după ce şi-a revenit de pe urma încercării de sinucidere, şi-a insultat foştii subalterni numindu-i „bandiţi comunişti” şi „mercenari” şi a afirmat că comuniştii sunt duşmanii lui, ameninţându-i cu răzbunarea. Acuzele constituiau delictul de agitaţie prevăzut de art. 327 alin. III CP, întrucât se considerau pericol pentru securitatea statului (Ibidem, f. 101).

    [36] Era vorba despre acuzaţia de a fi bătut în chip barbar pe unii deţinuţi, de a le fi aplicat tratamente inumane. Aceste fapte constituiau delictul continuativ de abuz în serviciu prevăzut de art. 245 CP, cu aplicarea agravantei din art. 107 CP, pentru continuitatea infracţiunii, deoarece învinuitul a comis faptele abuzând de calitatea lui de comandant al coloniei de muncă (Ibidem).

    [37] „Colonia de muncă Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei” – Monica Grigore, Oana Ionel, paginile 4 -5.

    [38] A.M.J., fond Direcţia Instanţe Militare, dosar nr. 20757, vol. III, f. 4-5, 27.

    [39] Ibidem, f. 38.

    [40] Ibidem, vol. II, f. 225v.

    [41] Ibidem, vol. I, f. 100.

    [42] „Colonia de muncă Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei” – Monica Grigore, Oana Ionel, pagina 17.

    [43] A.M.J., fond Direcţia Instanţe Militare, dosar nr. 20757, vol. III, f. 3.

    [44] Gh. Buzatu şi M. Chiriţoiu, Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, vol. 1, Bucureşti, Ed. Paideia, 1998, p. 44.

    [45] „Colonia de muncă Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei” – Monica Grigore, Oana Ionel, pagina 18.

    [46] „Cartea morților din închisori, lagăre, deportări”, coordonator Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, București, 2013, pagina 18

    [47] „Cartea morților din închisori, lagăre, deportări”, coordonator Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, București, 2013, pagina 20;

    [48] Monitorul oficial, partea a II-a – Jurnale ale consiliului de miniștri, deciziuni ministeriale, anunțuri ministeriale, judiciare și administrative (de interes limitat), anunțuri comerciale și particulare, anul CXIII, nr. 250, joi 1 noiembrie 1945

    [49] https://whttps://www.iiccmer.ro/fise-matricole-nou/?drawer=Fise%20matricole%20penale%20-%20Detinuti%20politici*I*I%2004.%20Ionese(i)%20-%20Iruc*Irinoiu%20Stefanww.iiccmer.ro

    [50] https://www.procesulcomunismuhttps://www.iiccmer.ro/fise-matricole-nou/?drawer=Fise%20matricole%20penale%20-%20Detinuti%20politici*I*I%2004.%20Ionese(i)%20-%20Iruc*Irinoiu%20Stefanlui.com

    [51] www.cnsas.ro/documente/IFP%20-%20G-O.pdf